Deseori abordez tema părinților în terapie. Spun că ei sunt mari, se vor descurca și fără noi.
Le dăm durerile și suferințele înapoi, le întoarcem fricile și responsabilitățile pe care ni le-am asumat fiind micuți.
Sunt însă mulți dintre cei, care au abordat poziția de victimă în fața propriilor părinți.
Exemple:
Sunt supărat pe ei pentru ce mi-au făcut;
Nu am meritat așa comportament, nu mi-au permis, m-au abandonat;
Au divorțat, au plecat peste hotare, au întemeiat altă familie cu copii.
Aceste judecăți și supărări pe părinții noștri sunt despre noi sau despre ei?
Ce ținem minte noi sunt propriile noastre intrerpretări, diferite de ale părinților.
Ce credem noi că am simțit în copilărie – este despre noi copiii sau despre ce au simțit părinții față de ei?
Ce răspunsuri vă vin și ce poziție ocupați voi în relația cu părinții voștri ?