Frica – Partea I
Odată cu nașterea, ajungem să cunoaștem frica. E adevărat, o putem simți diferit și legat de diverse situații, dar baza este aceeași. Frica ne ajută de fapt instinctiv să supraviețuim. Este o parte din noi, biologică, moștenită genetic.
Se întâmplă ca frica să depășească situația obiectivă trăită la moment, iar ceea ce trăim de fapt sunt stări de anxietate.
Primele frici din viața unui bebeluș sunt acelea moștenite de la mamă:
mama simte frică de a fi judecată, criticată pentru că nu este o mamă bună;mama simte că nu va reuși să le facă pe toate, se autocritică pentru că nu este perfectă;mama simte că nu va avea suportul necesar de la cei din jur, că nu va mai fi iubită și importantă;mama simte că nu va mai avea timp pentru ea și se subestimează pentru aceasta;mama simte frica de abandon, de a rămâne singură, astfel devine și mai nesigură pe ea.
Aș putea să descriu sute de astfel situații.
Sunt convinsă că în unele vă regăsiți, așa că vă invit să luați o foaie curată și să notați fricile pe care le simțiți la moment.
Notați tot ce vă vine, oricâte ar fi, dar desfășurate până la detalii.
După ce ați încheiat – le recitiți de minim 3 sau de mai multe ori, fără să le modificați. Apoi rupeți foaia în bucățele și o luați de la capăt. Scrieți încă o dată de ce anume vă este frică.
Recomand să faceți acest Exercițiu de minim trei ori. Este important ca în exprimarea fricilor să fiți cât mai concreți, adică să finalizați fraza până la sfârșit.
Exemplu: “Îmi este frică să nu fac față situației.”
Mai bine ar fi: “Îmi este frică să nu fiu acceptată și înțeleasă pentru că nu voi reuși să fac și curățenie în casă, și mâncare caldă pe masă, eu nu voi fi îngrijită, haine călcate…” continuați până nu mai aveți ce scrie.
