De ce ne e nouă frică să vorbim despre noi? Să spunem direct ce ne place sau nu? Ce ne deranjează sau doare?
Imaginează-ți că stai lângă partenerul tău. Și ți-e nu-ți place cum se comportă el cu tine. Și te gândești: dacă am să-i spun, îmi este frică că se va supera, mă va lăsa.
Va fi ceartă…
Și apoi vin multe alte frici:
– îmi este frică să nu rămân singură
– îmi este frică să nu rămân fără bani
– îmi este frică să nu mă vorbească lumea …
Și atunci alegi să taci, să rabzi, pentru că așa va fi “mai bine”. Unde se duc toate aceste stări? Nicăieri! Ele rămân undeva în corpul nostru, acumulându-se în ani.
De unde am învățat un astfel de model de comportament – să răbdăm?
De la părinții noștri, de la bunei, străbunei. Poate am învățat din cuvintele lor, poate din felul în care se comportau ei cu partenerii lor.
Ei au trăit alte vremuri și s-au descurcat cum au știut mai bine.
Doar că noi putem azi să schimbam acest model de viață. Și nu e destul doar să vrem, dar în primul rând să-i acceptăm pentru felul în care ei au ales să trăiască, cu drag și cu iubire, și doar apoi vom putea schimba aceste programe/modele de viață.
Și daca voi veți judeca, veți fugi de ce ați trăit în trecut sau părinții voștri, programul vieții se va repeta. Și la un moment dat veți conștientiza că trăiți la fel ca mama sau bunica. Asta nu înseamnă că ele au trăit rău sau bine, asta înseamnă că voi nu vă trăiți viața voastră.
Aceste scenarii eu le urmăresc aproape zilnic în oamenii care vin în terapie. Și împreună, schimbăm aceste programe cu drag si iubire.
