Ea de mic copil se simțea singură, se simțea parcă altfel față de toți membrii familiei, mai izolată, mai respinsă.
De mică și-a propus să fie mai cuminte, să învețe mai bine, să nu spună ce-și dorește cu adevărat – ca să n-o supere pe mama, ca să spere că măcar așa va obține dragostea și atenția mamei.
Cu anii, această dorință de a spune ce dorește s-a inhibat și mai mult.
În adolescență vede multe certuri, oboseala mamei, și tot nu-și permite să facă ce-și dorește, să se simtă liberă, să simtă cu adevărat că trăiește pentru ea dar nu pentru alții, tot alege și speră că mama va fi fericită și apoi va încerca și ea.
Și atunci cu prima șansă în care a simțit mai multă atenție – ea a acceptat sa fie lângă El.
Chiar dacă simte că parcă nu este el bărbatul vieții sale, tot nu îndrăznește să se separe pentru că frica de singurătate este prea mare.
Astfel ajunge să asculte iar de mama, care zice că “este timpul să va oficializați relația, cum să locuiți așa fără căsătorie?” Apoi trebuie să facă copii și ea tot speră că acuș poate la apariția copiilor ceva se va schimba în sufletul ei.
Ea are mulți stăpâni în viața ei, pe care îi ascultă. Cum face încercări să spună că ea ar dori altfel – ei se supără și ea simte în corp acea durere în piept de când era mică și iar alege să facă cum zic ei pentru ca să nu mai doară așa tare.
Și atunci când apare copilul, ea alege să îl iubească cu frica cea pe care a simțit-o când era mică, pentru ca să-l ocrotească de Singurătatea ei. Se teme pentru el la orice pas, se teme să nu fie o mamă rea și neiubitoare.
Și poate ea urma să trăiască așa tot restul vieții, dacă copilul cu dermatita sa (sau alte reacții biologice/boli) nu îi arăta Mamei lui adevărata stare a sufletului ei.
Puțin probabil copilul să fie sănătos când Mama lui se chinuie înăuntru. Copilul vă va arata direcția unde trebuie să vă uitați, va scoate la iveală fricile pe care încercați să le ocoliți/inhibați ani de zile.
Pentu că noi ne naștem singuri, cu corpul nostru, cu sufletul nostru, suntem integri, suntem plini, avem tot în noi de când ne naștem.
Singurătatea suntem tot noi.
Rămâne doar să ne luăm responsabilitatea pentru fricile noastre, pentru felul cum ne simțim și cine dacă nu copiii ne vor deschide ochiii cel mai bine și ne vor arata lecțiile noastre de viață.
Ascultați-vă lecțiile copiilor voștri și astfel vă veți asculta pe voi.
Vă îmbrățișez! 
