Voi începe prin a atrage atenția asupra perioadei copilăriei, a adolescenței sau chiar de până la 20 de ani.
Intervin schimbări dacă se întâmplă în această perioadă ca viitorul matur să fie supus la violență fizică, verbală, să fie spectator la situații conflictuale în familie sau în societate.
Acestea odată trăite inhibat, rămân ca traume mai mici sau mai mari, cu cât durata și intensitatea este mai mare, cu atât posibil să apară simptome de anxietate care se pot transforma într-un stil de viață, ceea ce explică apariția atacurilor de panică și marile frici de singurătate, de moarte, de eșec etc.
De aici apare neîncrederea în propriul corp, în toate mesajele pe care le transmite el psihicului sub forma diferitor simptome, reacții biologice, dureri, etc.
În timp conștientizarea propriului corp și a semnalelor sale se diminuează și mai mult, până poate să apară o rigiditate care va crește treptat pe măsură ce psihicul va alege să tot evite trăirea simptomelor pentru o eventuală evoluție.
De aici vin cu recomandarea de a nu fugi, de a nu nega ceea ce simțim în corpul nostru. Pentru că principalul scop al lui este să ne asigure supraviețuirea, indiferent de toate stereotipurile sociale.
Alegerea o facem fiecare individual.
Putem spune “Îmi asum să regăsesc echilibrul între corp, suflet și psihic sau evit să conștientizez propria viață și ce lecții urmează să le trec…”
Voi ce credeți despre asta? Ce experiențe ați trăit?
